Djamal Mahmoud – poet român

Francezii ofera premii strainilor care scriu în limba lor. Noi îi ignoram pe autorii originari din alte tari capabili sa se exprime în româna. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastra mai bine decât multi dintre noi desi nu fusese niciodata în România.O învatase exclusiv din carti. L-am întrebat de ce anume a facut aceasta alegere. Mi-a povestit ca, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio si auzise deodata pe cineva vorbind într-o limba complet neinteligibila pentru el, dar melodioasa. A hotarât atunci, pe loc, sa se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Daca ar fi fost dupa mine (dar niciodata nu e dupa mine), i-as fi oferit o medalie pentru optiunea lui (si, bineînteles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineza).
La fel de mult ma impresioneaza faptul ca sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba româna. Si înca într-o limba româna aleasa. Ar fi bine daca toti autorii români ar stapâni la fel de bine ca el cuvintele românesti.
Sensibilitatea poetului difera totusi, într-o oarecare masura, de a noastra. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poetii nostri de azi. La noi, însasi notiunea de „natura” pare demodata si ne face sa ne gândim mai degraba la cauza pentru care lupta ecologistii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calma a marii. Djamal Mahmoud pare sa traiasca direct „în lume”, nu într-o locuinta meschina, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evoca marea sau cerul spontan, chiar si când îsi portretizeaza mama:
„nu spune nimic valului / lasa-l sa se izbeasca de mal / sa danseze ca un sarpe în bratele stâncilor / pâna vei cadea-n tacere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de soimi / mama are fruntea tacuta”.
Se mai observa în versurile citate si o cruzime delicata, de pensula subtire, a observatiei, specifica spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alti poeti prin discretia elaborata a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discretie inevitabila si dezolanta care le este proprie autorilor lipsiti de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trairile cele mai ravasitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obtine maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi tine de urât / doar fumul de tigara / târâs intru în ecranul computerului / n-am învatat mersul pe vârful degetelor / înca târâs intru în cautarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâs pâna îmi tocesc / genunchii coatele / pâna adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca si ironia fina – o irizatie de ironie, abia sesizabila – practicata de poet:
„doua lucruri insista de atâta vreme / sa le definesc / patria si religia / fiti cât se poate de atenti / la miscarile mele de mâini si de buze / cred ca am gasit în sfârsit / cea mai corecta definitie / si totusi ma întreb în afara de arbori / oare va exista cineva / care sa înteleaga exact ce vreau sa spun”.
Sa-ti fie teama sa le vorbesti oamenilor despre patrie si religie, întrebându-te daca nu cumva doar arborii te vor întelege, iata un mod de o gingasie fara seaman de a-i ironiza pe semenii angajati într-o slujire violenta, zgomotoasa si de multe ori demagogica a tarii si a divinitatii. Pe de alta parte, însusi faptul ca în acest poem poetul nu defineste patria si religia reprezinta o definire diafana.
Ma întorc însa la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba româna. Ce proprietate a termenilor! Ce simt al nuantelor semantice!
„pleoapele înca se desfac / da da înca se desfac / ochii îmi privesc în tacere / clipele ce se crucifica pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o alta clipa / culorile se dezbraca între mortile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamna pentru mine deja un certificat de cunoastere a limbii române în esenta ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tacere clipele ce se crucifica pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o alta clipa repezinta pentru mine o dovada ca în literatura româna a aparut un nou poet: Djamal Mahmoud.
Alex. Stefanescu

Categoria: S

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 1123