Partea întâia

“Atunci voios si aprig ea
razboiul în fruntea ostii sale a trecut.”
Puskin: Poltava

Cu adormitele lui valuri
se misca Sociul între maluri
Si pe deasupra lui usor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o alta zare
pe mai departe pleaca-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasa,
pe maluri, tânara-i tulpina
spre fata râului si-o-nclina
Vorbind cu unda somnoroasa.
Si Sociu-n matca lui batrâna
c-un murmur soapta i-o îngâna.
Prin pânza apei stravezie
arar un pestisor tresare
Si iar în adâncimi dispare
ca o sageata argintie;
sau câte-un pui de rândunica
muindu-si vârful de aripa
zglobiu coboara pentr-o clipa
Si iar spre ceruri se ridica.
Iar alteori, pe înserate
o luntre luneca usor
cu doua umbre-mbratisate
În leganarea unui dor:
pescarul tânar, în nestire
ca-n vis, cu draga lui plutind….
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsa patima si jind,
privind umana fericire
mai vii si stelele se-aprind.
Dar, iata, zanganit de arme
da toata linistea s-o sfarme
Si-un tipat crunt: „razboi, razboi“
cu spaima-n suflete patrunde
Si — Dumnezeu mai stie unde? —
Îndragostitii amândoi
se duc, se pierd printre rachite,
În luntrea cu lopeti grabite.

Stau doua tabere-n tacere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se cearta între dânsii fratii
Români ce-s fiii unei natii
coborâtoare din barbatii
viteji ai marelui Traian.
Caci iata, al Moldovei Tata,
Stefan, erou între eroi,
slavit de românimea toata,
cu voda Radu sa se bata
porneste astazi în razboi,
În multe batalii calita,
ostirea lui sta pregatita
Si-asteapta al poruncii semn.
Iar Stefan astfel îsi cuvânta
Înflacaratul lui îndemn:
“Voinici cu inima barbata,
voi, dragii mei osteni si frati,
o ruga Domnului naltati.
De Dreapta-o Sfânta nu o data
am fost în lupte aparati
Puternica-i valaha tara,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
strabunul palos sa nu zaca
tacut si ruginit în teaca!
Porniti la lupta, pui de lei!
Sa nu dati neamul de ocara,
ca altfel grea va fi dojana
pe ginta noastra moldoveana,
pe oastea si pe Domnul ei!”
Atât vorbi. Cautatura
Si-o atinti apoi spre-ai sai.
Si a simtit deplin caldura
acelor inimi de flacai
ce i-au raspuns c-un falnic “Ura!”
Înfiorând si munti si vai.
Prelung un bucium da semnalul.
Se-azvârle Voda-n sea, maret.
Nerabdator necheaza calul
Si tremura sub calaret.
Apoi copitele-si avânta
Si drumului se-asterne-n zbor
Si unde tarna o framânta
se-nalta o perdea de nor.
Rasuna-n patru zari ecoul
sublim al glasului domnesc
ce porunceste:
“înainte!”
Si toti navala-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
rasfrânt din marele-i tarii
pe zale cu-argintate tinte—
Si el ia parte-n batalii,
pe coifuri, lanci si steaguri sfinte
jucându-si razele aurii.
În toiul luptelor, în graba
cu spada-ntinsa spre Stefan
se-arunc-orbeste un ostean.
Dar lovitura lui e slaba
Si voda nu-i atins defel.
Prin otelitele lui zale
nu trece palosul de-otel
Si mândru-n fruntea ostii sale
se-arata tot mai teafar el.
Pesemne-a fost sa-l daruiasca
Si soarta c-un destul noroc,
caci n-are fala stramoseasca
un alt Stefan sa puna-n loc.
De-aceea pronia cereasca
ni l-a pastrat ca pe-un zalog.

Acolo unde în urgie
se-avânta Stefan-Voievod,
e pas cu pas în batalie
urmat de-un credincios aprod.
Si ei vegind la datorie
cu cinste slujba si-a-mplinit
facându-l una cu tarâna
pe acel dusman nelegiuit
ce-asupra domnului sau mâna
sa si-o ridice-a îndraznit.
Dar mila-l prinse când sarmanul vazu,
lasând privirea-n jos,
pe cel rapus. Era dusmanul
atât de tânar si frumos!
“Pacat de el ca înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zau, l-as fi crutat…”
Si-a spus cu-ncetosata minte,
cu sufletul împovarat,
Stergându-si lacrima fierbinte
aprodul trist si-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul linistit,
Da soarele în asfintit,
Si dupa dealuri se ascunde.
A noptii mantie-nstelata
o-mbraca zarile pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimba luna-ndurerata
Si raza-i trista si-o revarsa
pe cei ce-n nemurire dusi
acuma zac pe câmp rapusi
cu fata în tarini întoarsa.
Se vede soarta-nduratoare
o moarte blânda le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parca-mbratiseaza-n vis
pamântul stramosesc pe care
al biruintii steag e scris
cu jertfa lor triumfatoare.
Sublim li-i somnul-n vesnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Si-un astfel de sfârsit doresc
sa-mi fie harazit si mie!
Caci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumesti
În care nu poti sa-ntâlnesti
decât tradarea, putregaiul
Si amici din cei cu doua fete,
cu suflet sterp si venetic,
nesimtitori la frumusete,
vicleni si lasi si de nimic.

Ranit în batalie, Radu
cu câti osteni i-au mai ramas,
trecându-i Dâmbovitei vadul,
Înfrânt spre tara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Stefan, cu-al biruintei rod.
Din falnicii Carpati si pâna
În Serbia, departe-n zari,
Si de la Dunarea batrâna,
la tarmul vechi al Negrei Mari,
de spada lui cutezatoare
Si nendoita de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pamânturilor din strabuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teama, slava-i recunosc.
Ca ruda si prieten, placul
i-l face tarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctitatii
lui har îl lauda deplin,
numindu-l “Print al libertatii”
Si- “Atlet al neamului crestin”!
Ce oare înca de la soarta
Si altceva ar mai fi vrut
ca umbla-atât de abatut
de parca-o mare grija poarta?
Ce nouri îi întunecara
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioara
În lupte-a prins-o un aprod.
Si-acum, Domnita-ntr-o chilie
e-nchisa-n turnul sucevean
Si-si plânge viata în robie
Si-si blestema pe-al sau dusman,
Ci soapte-n târg, clevetitoare,
Încep sa umble despre Domn
ca ziua-ntreaga tihna n-are
Si noaptea-ntreaga n-are somn.
Ca tot spre turn îsi face cale
sa vada cu Domnita ce-i?
Ca zi si noapte-i da târcoale
Si e topit de ochii ei….

(Sfârsitul partii întâia)

Partea a doua

E-atâta jale-n tânar pieptul el
Caci dorul libertatii o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund razvratitoarele scântei.
Ci nu sta întristata… Doar sa vrei
Si poarta temnitei se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lasat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înaltat.
Dar nu stim nici de ce-o zidira,
nici pentru cine si nici când.
În ea muntenii locuira,
apoi s-au pripasit pe rând
din lumea-ntreaga toti fugarii
de-un slobod drum aici atrasi:
Silvanii, ungurii, tatarii,
muscali, bulgari, sârbi, lesi si sasi
Si toti câti vânturati ca pleava
sa vie prins-au obicei.
Cetatii i s-a spus Suceava
Dupa un râu din preajma ei.
Asa îmi fuse povestita
de un unchias sfatos si bun
legenda ei învaluita
de ceata unui timp strabun.
Coloane drepte-i tin frontonul
pe-un zid ce înca-i nesurpat
Si sta si azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de muschi si vita
se-nalta sumbru si temut
un turn si tânara Domnita
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zari, tacuta,
cu ochii marii suferinti
privea spre tara ei pierduta
Si suspina dupa parinti.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licar de margaritare
Si lacrimile uneori.
Dar ea, smerita sub icoana,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-si fara de prihana
nadejdea toata-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zavorâta
Într-o chilie mohorâta
de dorul patriei tânjeste
Si-n nimeni mila nu trezeste.
O vorba nimeni nu-i sa-i spuie
ca-n preajma ei un altul nu e
decât strajerul de la usa,
ursuz, cu chipul de cenusa,
tacut si fara de privire,
Într-o cumplita-ncremenire.

Ci Stefan catre turn cuteaza
Si-n prag ajuns, se minuneaza.

La baldachin perdeaua-i trasa
Si-n asternutu-i de matasa
c-o sfânta nevinovatie
Domnita-n visul ei zâmbeste.
Rosata din obraji e vie
apoi ca neaua se topeste
Si-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor si desfatare.

“O, Doamne, îngeresc i-e somnul!”
vrajit îsi zice Stefan Domnul
veghind în prag si-ar fi în stare
un veac întreg, în nemiscare
aici sa stea, sa tot priveasca
faptura ei dumnezeiasca.
Voichita pleoapele-si ridica
În dulce revarsat de zori.
Cu ochii galesi visatori,
priveste-n jur. Deodata striga:

Ah, Voievodul! si aici
vii toata tihna sa mi-o strici!
Om rau, cum oare te înduri
de tata sa desparti o fiica
Si tara ca un hot sa-i furi
Si stapânirea sa i-o iei?
Ce mârsavie venetica
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleaca! Piei!

Stefan:

Cu multa vreme înainte,
Voichito, vai! am asteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ti cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Pacatul sa-l rascumpar vin.
Caci vietii, tu îmi esti lumina
Si numai tie ma închin.
Traieste tatal tau, întreaga
Îi dau mosia înapoi!
Si tronu-i dau caci tu mi-esti draga
Si doar pe tine eu te voi!
Arata-te înduratoare
cu ale mele suferinti!
T;i-astern si slava-mi la picioare
Si falnicele-mi biruinti —
dar tot ce-a fost urât odata
uitat ramâna în vecii.
Îti cer cu inima curata,
Voichito, Doamna mea sa fiii

Voichita:

Maria-ta, ce miscatoare
cuvinte te pricepi sa spui!
Dar uiti ca-ntemnitata-s oare?
Si unde? si din vina cui?

Stefan:

De ce cu-atâta nedreptate,
Voichito, ma mâhnesti mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ti mâna
Si toti ostenii mei te vor
cinsti ca Doamna si Stapâna
a Domnului si-a tarii lor!

Voichita:

Dar chinu-ntemnitarii mele
cum poate fi uitarii dat?
Doar sângele-ar putea sa spele
acest înjositor stigmat.

(Sfârsitul partii a doua)

Partea a treia

Si-n tara noastra-n vremi trecute
când înca neamul moldovean
Îsi mai pastra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplatindu-i biruri,
erau petreceri si la noi
Si se faceau si-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Si toti atunci pe-aceeasi treapta,
de la pastori pân-la boieri,
cu Domnul tarii-n lupta dreapta
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o rasplata,
Împodobeau pe-nvingatori
cu o cununa minunata
din cele mai frumoase flori.
Si-avea nu-ntotdeauna parte
slavitul tarii Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflacarata oda
toti barzii îl suiau în slavi
pe cel ce-l întrecea pe Voda
cu vitejestile-i ispravi.
Si catre el catau cu-ardoare
priviri focoase de femei
ca nici nu mai stia sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înaltare sfinte!
Pe plaiurile stramosesti
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele batrânesti.
Caci fala veche-a fost sa piara
Si lumea-ntreaga a uitat
ca e la Dunare o tara
c-un neam atât de apasat.
Ba, unii spun chiar si-n batjocuri
ca-i neam robiilor menit….
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a savârsit,
cum, înfruntând Sublima Poarta
Si-atâti bezmetici venetici,
tot el a Europei soarta
o hotara, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din pacate,
uitate sunt demult, demult.

Ci iata, straluceste slava!
Bat toate tobele-n Suceava
caci Stefan-Voda hotaraste
voinicii-armura sa si-o-ncinga
Si sa se lupte barbateste
iar cel ce-i mai viteaz, sa-nvinga!
Si-arata sarbatoarea fata.
Un freamat viu cuprinde piata
cu flamuri mari împodobita,
cu lant de-argint împrejmuita.
Iar dincolo de lant se-ndeasa
cu veselie zgomotoasa
multimea mustacioasa care
asteapta-ntrecerea cea mare.
Batrânii cu nepartinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând sa-i necajeasca
Încep în gluma sa vorbeasca:
„Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptatorii
Si-aveau si sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul sa-si traga
ca-ntrânsii n-au un pic de vlaga!
E drept ca vremea ni se duse…
Da-n vremea noastra altfel fuse.“

De-odata însa, o miscare,
Înconjurat de-aprozi, calare
În piata intra Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spada.
Voios saluta el norodul
care se-nghesuie sa-l vada.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el si ele dau navala,
În ochii lor ca-ntr-o oglinda
vor chipul Domnului sa-l prinda.
Dar Stefan-Voda mândru trece
cu ceata care îl petrece
taindu-i pârtie prin lume,
ducându-l catre un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în graba mare
o scara aurita-i pune
Si îl ajuta sa coboare
caci anevoie se supune
trapasul lui ca un taciune,
de semintie-arabiceasca,
deprins în lupte sa goneasca
Si care-acum, nervos, în jocul
copitelor, framânta locul.
Vazduhul fierbe de urale
În lauda Mariei-sale
Si cântece de bucurie
cinstesc mareata lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipa
ca iar ca soimul se-naripa
Si ager iar pe cal se-arunca
lasând aprodului porunca
sa deie zvon în tot norodul
ca fi-va astazi Voievodul
cu cei viteji sa se întreaca,
dorind sa afle, astfel, daca
povara grijilor si anii
cei multi în lupta cu dusmanii
nu i-au stirbit cumva nesatul
de-a-si înclesta pe spada bratul.
Si da aprodul glasuire
poruncii întru împlinire:
„Din luptatori, acela cine
la glorie si cinste tine,
sa iasa, daca e în stare
cu-al tarii Domn sa se masoare!
Rasplata mare îl asteapta
pe cel ce-nvinge-n lupta dreapta!“
Atâta doar aprodul zise.
Multimea toata-ncremenise,
suflarea si-o opri si vântul.
Si toti tacura ca mormântul.
Dar iata, prinde-un glas sa zica:
„Eu îndraznesc!“ si se ridica
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semetiei sale,
frumos la chip ca o fecioara
Si tânar ca o primavara.
Calare catre Domn porneste.
Pe frunte coifu-i straluceste.
La scara, lancea-i scânteiaza.
Din nou încremeneste gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul catre altul,
calare îsi pornesc asaltul.
Si Stefan stie sa abata
intâia lance-nversunata.
A doua oara se-ntâlnira
Si lancile iar zanganira.
Pe Stefan însa îl înfrunta
o lovitura si mai crunta
Si-i greu sa crezi! El se pravale
cu stropi de purpura pe zale.
Un murmur de nemutumire
strabate-ntreaga-nsufletire.
Eroul cu al carui nume
pe prunci puteau sa-i înspaimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânar si viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
desi-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocneste sfada
Si negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i alba ca zapada
Si-o-ntinde catre Voievod
Si-i spune: “Astazi dau uitarii
tot chinul ce l-am suferit
caci eu rusinea-ntemnitarii,
cu sânge azi, am ispasit.
Dar fi-va tie sa se-nchine,
de-aci nainte viata mea
Si jur ca numai pentru tine
eu voi trai, Maria-tal”
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tacut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.

Categoria: H

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 681