Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut
ªi te miri cã mã clatin în scarã!
Tu crezi cã mi-e teamã de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine cã-s fiarã!
Atunci la plecare plânsesem tustrei
ªi mama, sãrmana, bãtrânã
Þinându-ne-alãturi în mâinile ei
De-o parte ºi de-alta de mânã,
Sta-n poartã la drum ºi vorbea-ncetinel,
ªi mie, zicându-mi pe nume:
“Eºti frate mai mare ºi-ai grijã de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!”
Acum el e mort ºi departe de-ai sãi
ªi parca-mi tot sunã cum geme.
Dar eu alergam la redutã, prin vãi,
S-ajung cu porunca la vreme.
Muºcase cu gura pãmântul de chin,
ªi strânse pãmântul în mânã;
Întreaga sa faþã ºi pãrul sãu plin
De sânge-nchegat cu þãrânã.
Luându-l în braþe mi-l dusei apoi
La umbrã sub poala pãdurii,
Spãlându-i pe gene lipitul noroi
ªi spumele crunte-ale gurii
ªi-nceþ ridicându-l de spate puþin
Îi pusei la gura-ncleºtatã
Sã prindã din ploscã vrun picur de vin,
Dar moale cãzut-a deodatã.
ªi iarbã smulgând i-am facut cãpãtâi,
ªi tristã fu vorba ce-mi spuse,
ªi nu ºtiam bietul ce-aº face dintâi,
Dar calul aminte mi-aduse
Cã nu era vreme, ºi-acolo-l lãsai,
Sã-l vãd la reîntoarcere iarã -
Vai, frate, murind, tu de tine oftai,
Ori poate de mine, cã-s fiarã?
La-ntoarcere-mi spuse strãjerul un drum
Mai scurt, ºi fu scurtã ºi-a gurii
Poruncã de spaimã, ºi iatã-m-acum
Departe de poala pãdurii,
Departe de unul ce-aºteaptã mâhnit
ªi-n drumul meu ochii ºi-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Minþit de nevrednicu-i frate!
Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut
ªi când te-am bãtut eu pe tine?
Dar iatã-l, blãstãmul trãdãrii-a-nceput
ªi plata cea jalnicã-mi vine!
Nu-n faþa ta, Doamne, cã ºtii! ºi mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpãn-apasã:
Da mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasã?