Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plasmuirilor tale!
Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevazute.
Nu, nu Phidias-naltat-a vestitul Zeves Olympanul;
El oare datu-i-a fruntea si coama aceea de leu,
Buna privire domneasca din fulgerul genelor aspre?
Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care,
În haina sa veche nemteasca, s-adânc adevar omenesc
Pâna-n fir se aseamana chipului sau dinainte de vremuri!
Ori poate Beethoven, pe când îsi gasea al sau mars de-ngropare,
Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâsie inimi,
Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget,
Lumi de luceferi, cazând în prapastia negrului haos?
Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi,
Surd pentru noi, el a prins cu urechea cerestile plângeri.
Multe-n vazduhuri sunt chipuri s-acorduri de noi neatinse,
Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt si lumina,
Însa le toarna acel care stie sa vada, s-auda,
Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul,
Zidirea întreaga ne-aduce cu ele în lumea mirata.
O, te cufunda, poete, în noapte, te-mbraca-n tacere,
Vesnic fii singur si orb ca Homer si surd ca Beethoven,
Auzul din suflet mai tare încoarda-l si vazul din suflet.
Si precum la un foc a scrisorii de taina ascunsele rânduri
Îndata rasar, asa rasari-vor de-odata privelisti,
Din adâncul cel negru iesi-vor lumini într-un chip închegate,
Rânduri, cuvinte si-acorduri porni-vor în rostul lor limpezi.
Seama atunce sa iei si sa cauti, tinând rasuflarea;
Iar mai pe urma, zidind, sa nu uiti trecatoarea naluca.