Mi-ai daruit, frumoasa doamna, o calimara de argint
Cu doua guri întunecate, ca doua porti de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda nestiutoare
Si-adesea n-or gasi iesire din bezna umeda, la soare.
Cu doua guri ca de fântâna, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaima spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune însirata-n salbe
Recolta de margaritare a viitoarelor nopti albe.
În calimara asta noua roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cadea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplasmuite si gânduri negândite înca
Pe care stropul de cerneala le-nchide-n noaptea lui adânca,
Cuvinte sterse peste-o clipa, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturala de-accente, virgule si puncte -
Si-acele negre arabescuri pe care-o vaga fantezie
Sau numai mâna mea distrata le zugraveste pe hârtie.
În ea, tacute si smerite stau viitoarele regrete,
Alaturi de bilantul zilei si de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleante pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu dupa vreo ruda care-i înca vie;
O epigrama inedita; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoastem înca; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranta, peste-o luna sau peste-un an si jumatate, -
Si toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,
Amestecate si stupide, în calimara asta noua...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul si prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O polita abia schitata, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poema de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizara
În ochii tai cei mari si negri ca doua guri de calimara...