Eram barbatul care-n singuratati petrece,
Ca vulturul plesuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Bateam din aripi iute spre muntele sticlos,
Si peste creste ninse facând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Sa scriu pe cer elipse eu ma credeam ales,
Pe sus scoteam un tipat de nimeni înteles.

Când coama-mi straluci la tâmple sideral,
Ma coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mâna, cu haturile-ntr-alta,
Unde fosneste grâul sau aschii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, facui la oameni semn
Cum sa arunce coasa, cum sa ciopleasca-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei sedeam în sa,
Din gura mea un murmur nedeslusit iesea.

Descalecai. Le-am zis: - În obste ma prenumar,
Lasati-mi busteanul sa-l tin si eu pe umar,
Din moara sa scot sacii, albit tot de faina,
Sa trag cu voi din balta de peste plasa plina.
Veghea-voi turma noastra-n ocolul de nuiele,
Cu plumb si cu mistrie urca-ma-voi pe schele.
Frateste mi-au strâns mâna: - Tovaras fii cu noi,
Un fluier simplu taie-ti si fa-ne cânturi noi.

( „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963)