Într-o seara de februarie
Asfințitul colora o oarecare arie,
Lasând fâșii portocalii
Ascunse privirii doar de blocurile de vis-a-vis.
Cerul era de un albastru deschis ferm
De parca întreaga zi se dilata în etern.
Nori rozi diafani beatifici în imponderabilitate
Toate identic de puternic impreganate.
Soarele cobora vizibil pe masura ce se scriau versurile;
Luminile de vis-a-vis începeau sa se aprinda mai des
Și le contrasta orizontul ondulat din ce în ce mai fad;
Întunericul înainta inoculând neant.
Norii roz devenisera gri spre est, iar la apus,
Cer, nori, culori ș-apoi albastru din nou sus,
Lânga, dunga prelunga
Noaptea vine încet și o alunga.
Vestul pierzând din V în fața vastului vid ce creștea
de undeva gonind ca o vraja, suflându-i în ceafa cum spunea povestea.
Spațiul catre asfințit – din ce în ce mai închis
Visul s-a-ntins și pe blocul de vis-a-vis
Luminile portocalii,
Și niște ciori într-un stol prelung inegal trecura
În zare raze roz marginite sus și jos de-ntunecime
La limita o zona de tampon albastra
Apoi în întregime a realului cuprins de acalmie
Pe fâșia de fond deschis
Statuia de pe primarie
Acolo unde era soarele înainte sa dispara
Forțe nevazute înconjoara seara în strânsoare
Prefacând-o într-o paleta cu tente bleumarin, turcoaz, violet, maro, indigo
Cerul se lasa închis cu faldurile indigoului dintre scoarțele unui registru
Apusul și rasaritul s-au împletit în fundal
Între timp, pe deplin încremenind complementar
Lumini izolate ale serii devin ca dintr-o data calauze vederii
Fiindca deja versurile nu se mai pot zari scrise
Pace, pân la o noua paleta de culori mai deschise descrise.

Categoria: Versuri melodii

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 382