Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur si simplu.
El stie ca poezia se situeaza mereu dincolo de cuvânt si începe acolo unde se sfârseste limbajul de zi cu zi. Ca si patria sau Dumnezeu, ea tine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îsi marturiseste astfel propria neputinta în fata a ceea ce nu se poate spune si nu se poate dezvalui pentru ca e taina însasi, prezenta în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectoriala: „doua lucruri insista de atâta vreme /sa le definesc patria si religia / fiti cât se poate de atenti / la miscarile mele de mâini si de buze / cred ca am gasit în sfârsit / cea mai corecta definitie / si totusi ma întreb / în afara de arbori / oare va exista cineva / care sa înteleaga exact ce vreau sa spun” (mut).
Asa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e asadar un alfabet mut, mai lesne de tradus în miscari decât în cuvinte, o limba secreta a etalarii, care mai mult arata decât rosteste si de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din miscari si din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume camasi / rochii arabesti / si chiar câteva pijamale / din petice / am facut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbata si duminica / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latra pe oameni /nici pe câinii lor / el doar îi priveste-n tacere / iar din / când în când /cu privirea-n sus se asaza la umbra” (lanturi).
Autorul poseda stiinta contemplatiei, priveste lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipa de existenta acestora: nu numai ca realul exista, dar reprezinta el însusi o textura de semne si de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat sa le descopere si sa le transpuna, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevarate ca vorbele, pentru ca vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiana, Djamal Mahmoud construieste veritabile „picturi metafizice” în miscare, unde micile gesturi se încarca de inefabil si sugereaza tâlcuri ascunse, exprimând daca nu Sensul atunci cel putin nevoia noastra de sens: „mama se trezeste în fiecare zi la ora fixa // fosnetul apei si sunetul pasilor / sunt muezinii care ma cheama la plecaciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lânga pod / la umbra caruia taceam îmbratisati / iar masinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cadea peste noi la intervale egale / câte-o frunza moarta / acum nu se mai aude nimic / nici urma de sunet / probabil mama îsi usuca talpile umede în liniste / iar camelia se foieste goala / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul marii rosii” (sânii cameliei).
Desigur ca o asemenea „poetica a hieroglifei” implica dimensiunea simbolica a cuvântului, astfel ca în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic poseda mereu o anumita câtime de transparenta, trimite întotdeauna catre un semnificat transcendent pe care, chiar daca nu-l poate articula limpede (si aici e diferenta esentiala în raport cu limbajul revelatiei religioase), îl evoca, îl aminteste, îl arata cu degetul. Si tocmai aceasta credinta într-o transcendenta a limbajului îl situeaza pe acest poet, nascut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode si timp” si de bine-stiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
Din perspectiva lui mestesugul poeticesc ramâne unul nobil si grav, iar poetul nu ia niciodata fizionomia deconcertanta a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, caci îsi pastreaza atributele demiurgice, detine puterea de a crea si de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se misca valurile // când obosesc o usuc batând din palme doar / o transform în mormânt /si ma înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalente a cuvântului (care implica facerea si desfacerea) îi corespunde ambivalenta fiintei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate si corporalitate, care o face sa penduleze între chemarea înaltului si chemarea adîncului.
Exista, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinta desprinderii de teluric, aspiratia spre o raceala si puritate superlativa, legate de imaginarul „schizomorf” al virilitatii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / si ma voi spala cu zapezile ei /albe & reci / ridicându-ma deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepadat orbitele / si te-ai înaltat deasupra oceanului / pastreaza secretele noastre / nu spune nimic valului / lasa-l sa se izbeasca de mal / sa danseze ca un sarpe în bratele stâncilor / pâna vei cadea-n tacere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de soimi / mama are fruntea tacuta // cu fiecare închinare / învaluie pamântul cu sâmburii sai / iar cerul / coboara numaidecât / sa-i ciuguleasca din frunte” (albe & reci).
Miscarea ascensionala va fi însa frânata mereu de energia gravitationala a teluricului – lumea elementului feminin si a maternitatii – de care subiectul uman e legat prin polul sau biologic, astfel ca textele poetului vor vorbi acum despre razboiul dintre suflet si corp sau despre incompatibilitatea dintre vocatia uraniana a barbatului si chemarea telurica a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale înca pe trup / nu ma ungeti cu apa sarata si calda / apele curgatoare sunt limpezi si reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îti versi toate cararile umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plina de cruci si de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschisi si umezi / tu îti modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu talpile îndreptate spre cer / ca doua lumânari aprinse” (strigat). Iar din momentul acesta poezia se transforma dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioara, menita sa puna de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinte si aspiratii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescopera limbajul originar al poeticului si e prea putin preocupat de experimentele literare de ultima ora sau penultima ora. Caci „calaretul arab” soseste dintr-o traditie poetica prea veche si prea glorioasa pentru a nu putea discerne transant între esentele tari ale poeziei si simplele mode, care vin si se duc, lasând în urma lor, de cele mai multe ori, prea putina pulbere aurifera. Si chiar scriind într-o limba de împrumut, careia nu i-a scormonit cu siguranta înca toate arcanele, Djamal Mahmoud reuseste astfel sa ne convinga ca în tabloul, si asa destul de pestrit al poeziei române de astazi, vocea lui bine timbrata reprezinta mai mult decât o aparite exotica, iar despre poezia sa se cuvine sa scriem fara niciun strop de condescenta.
Octavian Soviany

Categoria: S

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 848