Iesit din apele tale, adolescenta,
mai port pe piele sarea lor amara
mai port în mine un oras înecat
pe care l-am lasat în întuneric.

Tu, alb oras înecat în adolescenta!
Noptile lungi cu subsuorile goale
ceata lor luminoasa
strazile tale cu miros de salcâmi
dulci, plouati, si de buruiana,
am iesit din valuri si le-am lasat
la fund, cu luminile stinse;
dar drumurile mele si vorbele tari
care m-au rupt si m-au adus între oameni
de la tine au pornit
de la revoltele tale incerte.
Oras stufos
tremurator si fluid
ca frunzele-n oglinzile din ape,
ce ondulate strazile tale,
ce strazi câinesti
ce lucitoare noroaie
joaca la fund, înecate cu tine!

Ca un stol ametit navaleam pe strazi
buimac de vânt si de lumea de sticla.
Ca doua porumbite, joase, fluturau
mâinile sburând lânga pulpe.
Ma întâlneam cu visele mele
pe jumatate goale, pe jumatate stinse si uitate,
purtam în ochi sburdalnice fantome
si le suflam în lume
si muzica din sângele meu
era muzica din spumele lor risipite.
Mângâiam aerul moale al verii
si sub palma mea
ramânea un sold de femeie
si fluturi sburau
sub sarutarile mele.
Si numai ostenit ca de-o comoara
ridicând pleoapele
faceam dimineata.

O, cât de mult iubeam pleoapele grele
si diminetile din pânza de paianjen.
În firele lor se destramau misterele
se rasuceau ulitele
se aburea orasul cu ceata
si-n tot orasul numai gârlele traiau
numai picioarele podurilor, tulburi.
Ieseau pe teren personagii secrete
si toti salbatecii mei balaceau în noroaie
si gârla alerga ciudat colorata
si vagabonzi parosi intrau
în trupurile scuturate ale copacilor
intrau
în picioarele podurilor tulburi.
Si nimeni nu era atunci atât de
mare,
nimeni nu stia
fericirea mea de Robinson Crusoe:
tineam pamântul între firele genelor
si populam cu mine toata lumea.

Iar când
treceau femeile pe podul meu
cu umerii obrajilor înalti,
cu haine de matase curgatoare,
cu umbletul lor somnoros,
cu buzele mate
cu aerul din jurul lor o nebuloasa fierbinte,
un monstru aprins si frenetic sarea
batjocoritor si solemn
ridica palaria
si parul salbatec râdea hohotind
pâna la degete
pâna la glezne.
Grozav le iubeam!
Cu o cavalereasca cruzime,
cu o înfricosatoare duiosie,
le vorbeam despre dragoste
ca despre o crima de arta.

- Ce frumos, spuneam,
as face boabe de cafea din parul tau
si le-as râsni si le-as bea calde!
Ce frumos, degetele tale lungi
le-as sfâsia pâna la umeri
si as flutura
cu ele, sângerânde serpentine!
Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiti
le-as gâtui si le-as svârli în gârla.
Te iubesc, femeia mea,
te iubesc,
cum iubeste asasinul carnea si cutitul.
O,
ca un soarece de câmp m-as hrani
din lanul de ovaz al pântecului tau,
ca un ratacit prin paduri as rontai
radacinile tale ascunse în glezne!
O, da-mi, iubita mea,
da-mi fruntea, umerii, buzele tale
sa le împart ca proclamatii incendiare!

Purtând aprinse în brate femeile mari
ieseam din vis într-un oras batrân,
uscat,
pregatit pentru incendii.
Si pentru ca plamânii mei erau în flacari
si pentru ca-n manusile vorbelor
pusesem
carne si mâini,
veneau sa stinga focul
pompierii societatii ultragiate
cu sprâncenele carunte trase peste ochi
se apropiau de patul funebru al inimii mele
si
ai sa spargi sare, Robinson Crusoe,
ai sa-ti numeri zilele
si ai sa blestemi
tineretea asta murdara!

Categoria: P

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 757