Între yang si yn

Citind versurile lui Djamal Mahmoud, nascut în Siria, în 1962, devenit medic în tara noastra, scriind în limba româna cu o surprinzatoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în buna masura, precum foarte numerosi congeneri ai d-sale, afirmati în planul activitatilor intelectuale. Nu mai putin, elementele funciare ale Orientului de obîrsie persista în poezia ce ne-o ofera, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiintei ce nu înceteaza a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificatia simbolica a celor doua puncte cardinale, carora le corespund peisaje contrastante. Daca Occidentul e toposul toamnei, al norului si mlastinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezinta primavara, lumina, caldura, cerul însorit. În gîndirea chineza, cele doua mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminina, glaciala, pasiva, si yang, puterea masculina, calda, dinamica. Apartenenta rasariteana a lui Djamal Mahmoud e marturisita fara echivoc: „spre rasarit ne îndreptam / peste bosfor se învîrt rotile / îl zaresc pe saul calare / cu o cruce mare în mîna / ea ma priveste / i se vad doar ochii ca de soim încatusat / din ei salta desertul în cautarea ploii / privirile ni se saruta deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu ramîne fara urmari. Acesta e resimtit ca un mediu închis care terifiaza fiinta, ca o temnita strîmta ce o sufoca. Reactiile la acest spatiu advers sunt energice: „între sufletul meu si vazduh / e un trup si o camasa de forta” (pînza umeda). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / facut la comanda / la cea mai veche fabrica de saci / de pe pamînt / (…) ma ghemuiesc în el / las o mica fereastra cît o nara de om / ca sa pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca sa pot privi spre cer / din aceasta gramada de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi asadar de o claustrofobie determinata de o spiritualitate geografica. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale radacini se produce prin viziunea spatiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticla). Spiritul i se regaseste prin senzatia largimii, a golului primavaratic, germinator, ce rezoneaza în încaperile spatioase, cu ziduri însufletite de culori tonice, cu ferestrele deschise catre univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrna de crengi înca necoapte si verzi // stateam pe o banca într-un parc / cararile erau goale copacii la fel de goi / ochii tai erau verzi atît de verzi / iar pamîntul atît de alb si umed / ne sarutam doar / ne sarutam sorina // în casa mea sunt camere mari si multe acum / pereti colorati si înalti” (tablou). Pe acest fundal energetic predomina stihia masculina, yang. Învolburarea erotica se înalta pîna la patetism: „khayam / nu avea doar plantatii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît tarul / ah de ai sti / cîte femei se astern în mine / si cîte deserturi am de stins acum” (esenin).
Sufletul universal la care sufistii raporteaza Orientul pulseaza în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legatura organica cu regnurile. Acest simtamînt de comuniune cu materia cosmica îi corijeaza torpoarea, îi întoarce fata catre simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd ma gîndesc / sa ma ridic / s-a întrerupt curentul / atîta bezna s-a facut în jur / încît nu mai vad absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / si-a mutat radacinile în talpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinara plina” (mobila de bucatarie are aceeasi culoare). Între viata si moarte granita devine permeabila, sîngele are gust de lamîie, bardul se simte un rege al apei, într-o sustinuta convivialitate a structurilor materiale si spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc faptura corporala, întrucît din umeri i se ridica doua stoluri de pasari migratoare, pasionate în asa grad de linii si cercuri încît izbutesc a alcatui, cu arca din capul sau, cruci, semiluni, stele cu sase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicari, poetul se declara capabil a modela obiecte din substanta uranica: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume camasi / rochii arabesti / si chiar cîteva pijamale / din petice / am facut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbata si duminica” (lanturi). În aceeasi atmosfera de witz melancolic, suntem informati ca „trecutul are miros de blana de urs” si ca un ceas de perete „îsi scoate limba printre aburi / aratîndu-ne ora exacta” (mozart). De cele mai multe ori însa domina nota grava a contemplatiei absorbante. O contemplatie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsa în obiect, devine partea integranta a acestuia: „m-am foit putin / ai simtit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tacea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeasi comuniune duios-informationala functioneaza între entitatea umana si cea vegetala, ca un ceremonial al integrarii într-o absconsa unitate. Autorul se reazema de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplari, bunaoara ca a fost plantat într-o zi de toamna, la aceeasi ora la care i s-a nascut interlocutorul: „în casa nu era nimic verde pe atunci / în afara de el si de ochii mamei” (umbra). Nu lipseste nici fachirismul (forma dura, sacrificiala prin masochism, a aceleiasi comuniuni): „sorin are gura plina de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n talpi ca niste radacini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpar al materiilor fecunde, acelasi din care au izvodit figurile unei zeitati cu mai multe brate si cu mai multe capete.
Dar se iveste si un moment în care autorul nostru resimte insuficienta materiei, nazuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de nazuinta e formulata transant, ultimativ, într-o maniera ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei rasaritene: „n-am destul sînge sa înalt temple / sa-ti adapostesc geamatul / mi s-a facut dor de dumnezeu / vreau sa-l vad chiar acum” (timbre). Modalitatea dualitatii contemplatie-actiune, specifica Orientului, prezenta în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totusi cu consecventa. Îsi face loc în creatia sa acel proces al occidentalizarii care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinueaza în aceasta viziune de rascruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-ma un cal rusesc / ce si-a pierdut calaretul în lupta // mort deja / am aprins un bat de chibrit / în memoria ei / si am privit în urma mea / pîna mi-am ars degetul aratator” (mort deja am aprins un bat de chibrit). Dramatismul coloreaza imaginile aidoma sîngelui: „trupul tau plapînd si nevinovat / danseaza valsul mortii mele / si al învierii apelor moarte / nu stii/ ca din camasa ta purpurie / precum sîngele scurs / în aceasta noapte / se vor naste culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultiva Djamal Mahmoud sunt mai putin initiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele statute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iata înca o dovada a faptului paradoxal ca soarele culturii a ajuns la o miscare inversa.
Gheorghe Grigurcu

Categoria: G

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 930