I

Taie tacut. Din înceata
crestere-a carnii
suie statuia de piatra.
Totul se misca
întru parabole lucii,
aureolându-si
taina cea vesnic traita.
Ce e mai greu, când îti este
deopotriva
cu ce-i usor, mai aproape
cânta iubirea.
O, pâna unde
zarea-si deschide 'n dorinta
bratele goale!
Nordica nava cu 'nalte,
pline vântrele,
prada de suflet albastru
duce, sa prade
dorul pe mari bizantine.
Cerul se-arunca,
trup desvelit, ca sa 'nnoate
dincolo siesi.

II

Blond e vazduhul.
Fetele apei
razele calm le 'nmultesc printre fire,
cânepa noua,
însasi lumina rasfrânt cu lumina umbrind-o.
Sânii miros a tulpina
de lacramioare.
Câmpul roseste obrazuri de flori netezite.
Fruntea-i copil ce se tine de salcii
ca sa se scalde,
de radacini, cu o singura mâna.

III

Fiece val a 'ncercat sa-si aduca
stema de 'ntoarsa uitare.
Plaja însaila tivuri, iar norul în slavi se usuca,
fara de vânt, în usoara luminii svântare.
Somn ameteala cuprinde cu mii de saruturi;
mreaja sfiita de fiara
creste'n afund straveziu ramurându-si poleiul de fluturi,
luciul gingas din miezul genirii sa-l piara.
Fire de timp maruntite adunate-s în dune,
altor vecii marginire;
linistea este dospita 'n genuni sa rasune;
înstrainari îsi veghiaza vazduh de 'ntâlnire.
Iese din toate furis în culori întelesul,
lumea e despaturita;
poti sa te-auzi, însa nu sa te-asculti: esti alesul,
însusi inelul când viata si tâlc se marita.

IV

Cum îsi aduna
cerul îndepartarea!
Apele-l strâng din lumina
fara de soare
ca sa se 'ntrebe 'n afunduri
daca e 'n sine,
sau oglindit mai senin daca este.
Tot mai rotunda,
tot mai înalta deasupra
sade amiaza.
Sta Dumnezeu si asculta
somnul din fosnet
peste pustiu calator de coloare.
Sta Dumnezeu si asteapta
raiul din valuri.

V

Soarele cade.
Ultima pânza
arde aprinsa nadejdii.
Portul îsi strânge
toate catargele 'n cheiuri,
aripi de piatra,
sa le pazeasca de seara.
Ultima pânza,
ultima barca,
ultima raza.
Care pescar a ramas aruncându-si navodul,
dincolo, singur?
vesnic în singura lotca.
Toata svântarea
zilei pe marginea slavii
stinge jaratic.
Toata lumina
parca-si aduce aminte,
mugur de stele.
O, cum încânti departarea!
Gândul se scalda,
iese subtire si tânar,
umeri de fildes,
iese pieptis, nesimtit dintre valuri destinse.
Talpile goale,
pasii de glorie 'ngroapa
scoicile acre.
Toata uitarea
parca ar vrea sa se stie,
fara de ieri, nici de astazi,
fara de mâine,
numai un singur acuma.

VI

Unde cocorii
stolul si-pleaca?
Apele-albastre
murmura 'n scoica de-albastru
miere de flacari;
sfintele nume,
aur de suflet pe buze,
pun cununie,
mângâie parul tau negru.
Este privirea
ca rasuflarea de-aproape?
Râura picuri
stralucitori printre sâni de pe umeri
marea din urma,
toata, spre pântec, broboane.
Ca o silaba
tremura cerul pe tine.
O, cum se sbate
pasarea noptii
dunelor scunde...

VII

Dunele fumega pale de vânt pe nisipuri.
Marea se 'ntinde.
Cerul se 'ntuneca schimnic de chipuri;
goala-i desaga de zi când e dorul merinde.
Rob întunericul alge agale aduna;
plaiuri din viscol asteapta svâcnirea de sânge;
gândul o pârtie lunga stingher asternând-o de luna
chiama zabava ce plânge.
Iar te cunosti în resfrângeri de fulger uimirii?
Negura-i fapta trecuta,
sbatere 'n somn rasvratit si pervaz adormirii -
Inima sade 'n fereastra de dragoste muta.
Valul tais din plaselele besnei luceste
cuviosie pagâna.
Vezi? De te 'ntorci peste umar uitatul tau vis te ghiceste
Noaptea goneste cu locul, iar stersele-i urme o 'ngâna.

VIII

Însasi minciuna
poate sa cânte
ca o podoaba
care furtuna si-o 'mbie.
Mâna copilului tau vei lasa-o desarta?
O, daca toate
vor sa însemne pieire,
cât de frumoasa
ziua, de-alungul,
pe ale noptii catarge
se înfasoara?
Cât de frumoasa
mulsa-i lumina din ceata
dunelor sterpe.

IX

Apele besnei
ochii deschid amintindu-si
azima cruda
dintru islazuri de suflet.
Spicul de-amurg desghioaca
boabele coapte.
Pleava de zi înfioara
valul de iarba.
Inima ta e'n schimbate privelisti.
T;ipa 'n rastimpuri
un pescarus picurare de clipa
singura 'n vreme.
Pasii nisipul
parca sub talpa l-aduna;
dunele tin în calupuri
formele marii;
trunchiuri de pin încovoaie
golul tariei,
vântul ce-a fost înlemnindu-l.
Si pretutindeni
duci pe carari îmbinate
care se-împart, între sârma ghimpata 'nainte
ca si în urma,
deopotriva în carnea ta visul
care te 'ncepe.

Categoria: N

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 838