Murind lui Nastratin Hogea magarul ce îl avea,
Socoti cum sa mai scoata din paguba sa ceva:
Si asa taind cu el capul magarului celui mort,
L-a-nfasurat pe deasupra binisor cu niste tort;
Apoi cu acest ghem mare în piat’ sa-l vânza mergând,
Se duse si el cu dânsul cu alti vânzatori în rând;
Stând aci, veni îndata un ovrei cumparator,
Carele de chilipire era-n piat’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din pret,
Îi zise cumparatorul (vazându-l prea greulet):
- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?
Nastratin Hogea raspunse: - Iaca un cap de magar !
Daca-l mai întreba înca s-îi raspunse tot la fel,
Socoti cumparatorul ca îl face prost pe el.
Si scotând îi dete-n mâna banii cât i s-a cazut,
Care Nastratin luându-i, se facu grab nevazut.
Pe cumparatorul însa cugetele nu-l lasa,
S-apuca, desfacu ghemul cum a mers la casa sa,
Si abia gasi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul magarului mort.

“Mai mare daraua
Fu decât ocaua.”

Ce sa faca ?! Pleaca iute sa-l caute necajit,
Dar Hogea cum lua banii, la casa sa a fugit;
El însa tot cautându-l prin piat’ de a-l mai vedea,
Abia la o saptamâna putu cu el ochi ca sa dea,
Si puind mâna pe dânsul, judecatii-n grab l-a dat,
Aratând cu jeluire cum si ce fel l-a-nselat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecata adus,
El totodata de fata si dovezile s-a pus,
Cum ca i-a spus adevarul, ca e un cap de magar,
Când i-a facut întrebare de ce e greu la cântar.
Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumparatorul ramase cu capul cel de magar.