N-ai voie sa cânti, sa vorbesti
Sa dormi, sa te rogi, sa scrii, sa citesti,
Sa vezi om, sa vezi cer,
Sau sa te uiti pe feresti,
Ca-ndata te-nmoaie, cu fier
Nemernicul asta de ochi temnicer.

Cu toti, la o toaca mâncam,
Bem apa, gândim, respiram
Ori ne crispam pe-o dunga de pat, pe-un cosmar.
Dresorii ne dau sa gustam
Pe sponci, cât vor ei, numai doar
Sa nu ramânem datori la dosar.

Sub ziduri, privirea-n pamânt.
N-ai voie sa scoti un cuvânt.

Vreodata la grefa, la baie, la vânt;
Curg zdrente din straie vargate.
Si bate ciocanul la nituri, si bate!!
C-am vorbit, c-am scris pe curea, c-am privit înapoi,
Ori ne-am cârpit vreun naluc de vesmânt.
Ni-e inima sloi,
Si visul în gratii e frânt,
Iar temnita tace, mormânt.

N-ai voie sa gemi, nici sa zaci,
Sa te gândesti la ai tai, sa faci, sa desfaci,
Ori vreo umbra pe ziduri, cu duh sa-nfiori
Pe temnita-i scris „umilinta”, gârbaci
Nu-i voie sa speri alte zile, alti zori.
N-ai voie macar nici sa mori.
Hai, tu! Libertate cu botnita, hai,
Cum joci tontoroiul calailor tai!!
Pe oase, pe rani, pe cosciuge,
Pe strâmbe-aratari de flacai,
Pe toata tara ce geme si muge!!
Cum te-au mai prins, golanii astia-n belciuge!!