Chinul viril si-a întins tristetea-n anotimpul meu,
si toti se simt cam înnodati în suflet,
aicia, unde-n fiecare moare câte-un zeu
cu pasii subtiati de-atâta umblet.

Oamenii pamântului, mai tristi, mai fara sens,
îsi conjuga sângele strecurat între doua ploi
si uita grozavia unui suflet dens
si inimile storcosite în noroi.

O tuse democrata piepturile seaca,
papusile cu lacrimi de vopsea ofteaza la rascruci
si cerul peste tine coboara de ne-neaca
si nu mai stiu pe care drum s-apuci.

Te întinzi la toate câte-ascult
si-n vreme ma scufunzi înconjurat de nici un drum
si nu mai esti TU ÎNSUMI cam de mult
aicia, în orasu-n care, nu stiu cum,

toate problemele sociale sunt cosmice si frumoase,
multimea anonima se spune ca e luata în vedere tot mai mult,
o simti o vâlvâtaie în creieri si în oase,
cum trece-o vezi prin sânge ca un imens tumult.

Credintele dau buzna în pieptul meu flamând,
îsi sfâsie plamânii, asmute între coaste durerea unui dor,
incendiaza codrii din fiecare gând,
sa uiti ca dincolo de mine cu aripile arse se tânguie-un cocor.

Si tu închis în mine, pitit dupa poeme,
ai început sa arzi pe rug gramezi de sentimente,
din inima arzi chipuri, din gânduri arzi sisteme,
sa pot porni mai vesel spre tari adiacente.

T;i-ademenesti pamântul de umbra dezlegat si mie mi-l întorni
din tine cât mai mult un tot sa întregesc,
te lasi scurs în tipare si-asa cum esti ma torni,
când chinuit de spatiu cazi în genunchi si cresc.

Placerea cunoscuta ca un fum a navalit pe strazi,
durerea tipa-n baruri si carnea s-a destins
si Foamea sta la pânda prin colturi dupa prazi,
Si uit ca mâine poate vei plânge si voi râde la tâta ei, învins.

De-atâta ceata sufletul s-a ratacit si-n seara
gândul îsi scuipa glasul putred incendiind plamânii
si inima se strânge sbârcita si învinsa de viata din afara.
O, încercase lumii sa-i fure toti stapânii.

Nelinistea din tine, ca o trompeta-n noapte,
rasuna jos la scara, rasuna pentru noi,
acolo unde propriul tau trup ne-asteapta-n doi
cu armasarii rosii înraiti de sexe ne-ncepute si coapte.

Îl simti asa de-aproape de parc-ar fi tot az'
cum bat copita-n mine, cum te framânta-n fuga,
sa smulga departarii o clipa de extaz,
Pamântului rabdarea si cerului o ruga.

O liniste absurda ucide gându-n fase
si sângele zbiceste prin vine în urcus.
Te simti prea mult în mine, acum când în orase,
aluneca iubirea pe nervi ca un arcus.

O, ti-ai uitat pornirea printre atâtia oameni.
Orasul casca-n spatiu si duduie în noi.
Te vezi în fiecare si parca nu mai sameni.
Doar fetele viseaza un somn cu demoni goi.

Un râs rasuna-n urma si-n urma moare-n seara
si viata si cu moartea la brat se pierd în ceata,
le simti pe amândoua-n vopseaua de paiata
cum se retrag usure din mine în imagini.

Si beat de-atâta schincet, de-atâta gol,
ma-nchizi cu greu în seara
si-ncerci sa-mi svânt nadejdea-ntr-un milion de pagini.