În gradina cu arome tari

Auzim adesea afirmatia cum ca poezia reprezinta un mod general de viata, din care se împartasesc deopotriva simtirea, gândirea si mai ales spiritul limbii arabe. Din acest punct de vedere, cultura araba apare prin excelenta ca o cultura poetica. Influenta poeziei arabe în cultura europeana nu a fost deloc una neglijabila, de ar fi sa ne referim doar la lirica trubadurilor, sau la preromanticii si romanticii fascinati de tainele Orientului apropiat (istoricul Gustav Diercks, nu fara a exagera, a sugerat ca exista o strânsa analogie între spiritul arab si cel germanic). În preislam, poetul este numit sha’ir (de la verbul sha’ara, a simti), cu întelesul ca el „descopera acele semnificatii si corespondente pe care altii nu le simt lesne” (Quadama, Haqd an-nathr).
În linia spiritualitatii arabe se înscrie si poezia lui Djamal Mahmoud cuprinsa în volumul „albe&reci” (ed. Vinea, 2010). Poetul „vede” si gândeste lumea în araba, desi scrie în româna. Araba este o limba cu o suplete gramaticala si cu virtualitati stilistice unice, bazate pe fonetica sintactica. Abundenta de asonante, omonime, sinonime, cuvinte ambigue, cursul natural al limbii spre accentuarea formalului si ritmicului sunt surse neepuizate de inspiratie poetica, în masura chiar sa determine combinatiile calitative majore, la nivel de imagistica si tematica.
Astfel, felul extrem de agil cum se misca poetul sirian Djamal Mahmoud în româna tradeaza gena sa lingvistica si spirituala, vlastar al unei culturi fidel asumate. Despre aceasta s-a vorbit în celebrele versuri scrise de poetul arab At Ta’i: „Am vazut pecetea pe fiinta omului / arsura nu era numai în carnea sa”. Motivele si temele ce strabat ca o „arsura” acest univers poetic sunt produsul unei senzualitati spiritualizate, extrem de dezinvolte, din care se exclud mizerabilitatea, malitiozitatea si minimalismul antiempatic prin definitie.
Asemeni iubitei, mama este des invocata ca o figura adolescentina, cu ochi verzi de culoarea frunzelor pe care le mângâie. Intimitatea femeii cu natura, tema majora a poeziei arabe, apare dublata de rezonanta animista, într-un circuit al empatiei universale. Gestul uman nu ramâne unilateral, ca o figura tasata în plan. Spatialitatea si vigoarea îl definesc prin excelenta. Sugestiile înalte care-si iau avânt nu ajung nici ele sa sucombe în neant, chiar daca, asemeni unor pasari ciudate, îsi pot schimba din zbor traiectoria în mod neasteptat.
Elementul negativ de recuzita catabolica apare invocat cu functie amar-tonifianta, de „aroma tare” tipic araba, menita sa potenteze sentimentul vietii, nicidecum sa-l anuleze. Poetul Mahmoud Djamal ne ofera imaginea unui spirit viguros, calit, aflat la adapost de impresionabilitatea minora, de isteria cvasi-gratuita care predispune la clacare imediata. Nerabdarea si incontinenta nu-l caracterizeaza.
Vedem cum hiperbola deschide usile anecdotei existentiale spre imagini înzestrate cu putere spirituala, o putere ce ramâne însa închisa într-o forma misterioasa si vie, ce nu-si epuizeaza dinamismul semnificativMotive si teme precum mama, desertul, mormântul, apa, piatra, norul, pamântul, arborele, femeia, femeia care naste (aici verbul a naste este hiperbolizat semantic prin repetitie), tropii practicati ca figuri spatiale si corporale vii, ca practici simulative de relationare, prin antiteze, inversiuni, repetitii obsedante, acuplari verbale, acestea tin de apetitul spiritualitatii arabe, înclinat catre asa numitul „realism idealist”, des mentionat de comentatorii arabisti.
Florin Caragiu

Categoria: C

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 635