Eu sunt calatorul ce-n viata alearga mereu
Si cauta sfârsitul potecilor cu spini.
Si merg demult pe drum, prin pietre si ma zbat asa de greu
De câte ori ma lupt si-ncerc sa ies din maracini.

În suflet port dureri, pe trup am rani si urmele de sânge
Ma dor la oricare-avânt ce-l dau vietii desarte
În pieptu-mi seva se zbate si inima plânge
Când merg înainte spre zare, tot mai departe.

Pe frunte simt raceala si tâmplele-mi bat crud,
Privirea se-nfioara si tremura si ea la orice pas
Ce-l fac dibuind. De-atâta durere si chinuri asud,
Dar merg înainte si-nvins nicidecum nu ma las.

Ziua si noapte ascult cum suiera vântul,
Ma târâi prin zgura si merg printre ruine
Cu mâna scurm în tarâna si musc cu dintii pamântul
Iar ochii-mi ridic la cer mai sus catre lumini!

În urma mea, pe drum, ramân urmele pasilor grei
Sapati prin furtuni cu vremea în stânca
Si ploaia îi roade... si vântul si gerul din ei
Santuri înguste si calea o fac mai adânca.

În urma mea, prin ani, spre albastrul senin,
Ma urc pe culmi la bolta plina cu stele
S-ascult cum suna chemari si glasuri ce vin
Si-mi dau curaj când merg suind fara-ncetare la ele.

Eu sunt calatorul ce n-are odihna, mi-e sete, -s flamând,
Si-mi tremura trupul si pasul pe drumul atâta de lung.
Eu rabd si-nfrunt în cale-mi prigoane pe rând;
Nu astazi, dar mâine, eu tot am pe culme, s-ajung!

1954