Pacatuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrana, nici odihna,
Când n-avea a se teme de zile amarâte,
Când roaba-i era lumea – si el domnea în tihna.

Pamântul, înca proaspat, patatu-s-a de sânge
Când lumea era larga si oamenii putini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trasnet – si nici pamântul spini.

Si vreti ca astazi omul sa nu pacatuiasca?
Când grijile-l apasa, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit sa patimeasca,
Când relele-l framânta, si poftele-l robesc!

Si vreti sa n-avem Caini, când e nepotrivire,
Si ura si cruzime în neamul omenesc,
Când neagra dusmanie si lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopti pierdute în vremuri departate
Blastemul sta pe oameni, în veci vor suferi.
Si râvna, si ispita, si negrele pacate
Nascutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!