Un tânar foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stapânire
O buna mostenire,
În vreme de un an, ramase pe usor,
Si tot ce mai avea acum era o blana,
Pastrata prin prilej ca timpul sta de iarna;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învatat
În blana foarte crede.
Dar într-o zi mergând dupa împrumutat,
Din întâmplare el o rândunica vede.
Gaseste-ndata negustori
Si ia pe blana banisori.
Caci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primaverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însa au uitat proverbul batrânesc:
Ca-o floare nicidecum nu face primavara.
Si iata, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afara;
Pe uliti scârtâie omatul fainos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieste;
Si cel mai saraiman la foc se încalzeste.
Iar tânarul meu, trist, flamând si friguros,
Porneste în surtuc de-acasa
Sa capete vro masa.
Dar cum la ulit-au iesit,
Pe rândunica el o vede înghetata
Si, tremurând de frig, îi zice: “Blestemata!
Pe fapta-ti ai pierit!
Asa ti se cuvine;
Caci fara blana eu sunt astazi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult ma mir în sine:
De ce, tot omul, când greseste,
Asupra altuia se dezvinovateste?