Cu o prajina mare,
T;aranul gâste de vânzare
Mâna la târg.
Si drept sa zic:
În cârdul gâstelor, spre buna îndemnare,
Grabind la zi de târg, batea ades cam tare.
(Dar unde de câstig sau paguba s-atinge,
Nu numai gâstele, si omenirea plânge.)
Eu nu vinovatesc taranul nicidecum;
Iar gâstele altfel aceasta judeca
Si, întâlnindu-se c-un trecator pe drum,
Asa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâstelor ce cruda prigonire!
Priveste, un taran cum bate joc cu noi;
De asta-noapte el ne mâna denapoi.
Lui, nataraului, nu-i trece nici prin minte
Ca are datorie a ne arata cinste;
Caci noi ne tragem drept din neamul cel slavit
Ce Capitolia din Rom’ au izbavit!
Romanii, multamiti, au pus si sarbatoare,
Pentru asa a lor prea vrednica urmare.
— Si voi tot cu aceasta vreti
A lumii slava sa aveti?
Au zis acel drumet.
— Stramosii nostri…
— Stiu,
Dar eu la vorba mea sa viu:
Ce fapta vrednica voi ati facut în lume?
— Nimica, însa noi…
— Ca numai de fripture voi
Sunteti si bune.
Lasati dar pe stramosi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Aceasta fabula a lamuri se poate,
Dar gâstele sa nu se-ntarte.