Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristetea
Când parasita sta de vorba cu sine însasi tineretea,
Si miscatoarea lor cupola deasupra-si clatina verdeata,
Parea ca-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viata;
Iar câteodata crengi uscate pareau cadelnitând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare si azi tristetea mea mi-o port.
În dupa-amiezi de primavara subt umbra lor racoritoare,
Pândeam speranta cum se joaca în jucausi banuti de soare,
Si ma-ncercam a lor comoara s-o prind în suflet si s-o strâng,
Sa port în mine-un strop de soare când va fi iarasi ca sa plâng.

Pe subt tunele mari de umbra ce-ntind castanii visatori,
În urma ta pe-aceeasi strada am ratacit de-atâtea ori;
Din urma am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot miscator de linii, de armonie si parfum.
Ca sa mai vad înca o data seninul clarei tale frunti,
Am ratacit atâta vreme pe urma pasilor marunti,
Si-n noaptea asta soptitoare de primavara si de luna,
Când întunericul din juru-mi în suflet parca mi s-aduna,
Eu umblu parasit si singur subt masti de astri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astazi, pe unde-i calea mea lactee.