Un soarece de neam, si anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Si care în sfîrsit, dupa un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum ca domnul Raton îndata s-a gatit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pamînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îti fac rau? Nu cumva te gonesc?
Binele soricesc cît de mult îl doresc
Si cît îmi esti de scump, o stie Dumnezeu!
Cunosc ce rautati v-au facut fratii mei,
Si ca aveti cuvînt sa va plîngeti de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; caci chiar asupra lor
Veneam sa va slujesc, de vreti un ajutor.
Eu carne nu manînc; ba înca socotesc,
De va vrea Dumnezeu, sa ma calugaresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Vazînd ca Dumnezeu de martur e luat,
Îsi ceru iertaciuni si-l pofti a veni
Cu neamul soricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toti, si îl înfatisa
Ca un prieten bun ce norocul le da.
Sa fi vazut la ei jocuri si veselii!
Caci soarecii cred mult la fisionomii,
S-a acestui strain atîta de cinstit
Nu le înfatisa nimic de banuit.
Dar într-o zi, cînd toti îi detera un bal,
Dupa ce refuza si limbi, si cascaval,
Zicînd ca e în post si nu poate mînca,
Pe prietenii sai ceru a-mbratisa.
Ce fel de-mbratisari! Ce fel de sarutat!
Pe cîti gura punea,
Îndata îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scapat.

Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.(Ed. 1838)