"Dunare! ce plângi tu oare?"
"Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a rapit
Stefan-voda cel cumplit!"

Pe cel tarm batut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de osteni,
Turci, tatari si moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Stefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de sabii zânganesc;
Iar în câmpul tataresc
Mii de arce sagetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi stralucesc:
Stefan-voda cel frumos
S-o copila, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
"Lasa-ma sa fug de-aice,
O! Stefane, scumpul meu!"
Domnul zice: "Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Ca-mi esti dulce la privit
Si mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului".

"De-ti sunt draga, de-s frumoasa
Ia-ma, doamne, ori ma lasa."
"Ba! de-a fi sa lupt pe data
Chiar cu Dunarea turbata,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar mortii nu te las."
"Apoi dar, ramâi cu bine,
Ca tu n-ai parte de mine!"
Fata zice si s-arunca
Iute-n Dunarea adânca!

Valurile clocotesc,
Pe copila-o-nvaluiesc
S-o azvârl din val în val,
Departând-o de la mal.
Turcii stau încremeniti,
Moldovenii împietriti
Si tatarii înlemniti.
Stau si ulii în zburare,
Stau si caii-n alergare,
Sta si soarele-n mirare,

Caci deodata ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Stefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneste
Si înoata voiniceste.
Taie-o brazda, taie noua,
Taie Dunarea în doua,
Si pe fata mi-o ajunge
Si la piept cu foc o strânge
Si se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.