O tabara de care mergea la târg cu oale
A unui negutator.
El însusi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Mosi s-adune folos însemnator;
Dar trebuia sa treaca o renumita vale,
La care carausii-ndata ce-au sosit,
Asa s-au sfatuit:
Ca sa pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul dupa urma sa faca înainte,
Caci boii ce-l purtau,
Deprinsi fiind si maturi, mai vrednici s-aratau;
Si în adevar, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije si framântat de ani.
Dar o pereche de juncani
A caror venea rândul,
Pe boii bine învatati
Îi criticau de moarte:
— Uitati-va, boi laudati!
Vedeti — ziceau — neghiobii, un car nu stiu sa poarte,
Ia uite la Botolan!
Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasa;
Ar vrea din el sa iasa.
O, Doamne! Si ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar cara gunoi,
Sau ar sedea la braga, pe somn si pe mâncare...
Ia sa ne vada si pe noi!..
Cu-asa ocari, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasa;
Ei sa opreasca vor,
Si-n dreapta se cam lasa;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culca drept pe fuga, cât le lua piciorul,
Rastoarna oalele... si în râpa se opresc...
Încât negutatorul,
Cu mâinile crucise, la hârburi se uita
Si foarte greu ofta.
Eu nu stiu cum s-a întâmplat,
T;iu mult cu viitorul,
Caci de trecut m-am saturat
Si nu-i pastrez amorul;
Dar vreau s-arat la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La altii vad numai noroi
Si numai fapte rele;
Iar când s-apuca singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Rastoarna carul drept de râpa
Si tot înca mai tipa.