Într-o zi de vara, lina, calduroasa,
Raspândind în vale umbra racoroasa,
Frunzele pe arbor vesel dantuiau
Si cu zefirasii astfel se sopteau:
— Dulce e viata frunzelor, când ele,
De roua lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Si o racoresc.
Calatorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arata în a noastra vale,
Sub arbor el sta
Repaos de-si da.
Mândre fetisoare locul vin sa prinda,
Vrând la umbra noastra hora sa întinda;
Si cel pastoras
Le cânta de jale-n al sau fluieras.
Iar de primavara, chiar privighetoarea,
Cântareata vaii, cea fermecatoare,
În desimea noastra mult s-a rasfatat
Si ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hauleste,
El pe frunza verde întâi o numeste;
Însisi zefirasii, voi ne leganati
Si ne dezmierdati.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pamânt —
Despre radacina vreun bun cuvânt?
— Cine-i radacina? Si cum de cuteaza
Cu noi sa se certe, când nici se-nsemneaza?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciuda plesnind.
— Radacina face arborul sa creasca
Si peste tot anul frunza sa renasca —
Le raspunse ea.
În alt chip fiinta voi nici ati avea.
Sa tineti dar minte
Aceste cuvinte:
Viata vegetala,
Viata sociala,
Totului atârna
De la radacina.