O furnica
De soi mica,
Iar de inima prea mare,
Adusese furnicarul într-o nespusa mirare,
Caci, precum al ei istoric lumea au încredintat,
Ea purta graunte întregi de orzul cel mai mascat.
Era înc-acea furnica
Si la razboaie voinica:
Unde viermisor vedea,
Se repezea si-l prindea.
Chiar paingul cu atâtea sabii, coase, înarmat,
Al ei ac de biruinta într-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca si omul, cu dorinti nesatioase,
De-a furnicarului slava prea curând se dezgustase.
— La târg — zise ea odata —
Ma duc lumea sa ma vada
Si oamenii sa se miere
De vestita mea putere.
Si asa, prea îngâmfata,
Într-un mare car de fân ea s-au catarat îndata;
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplita lovitura
Mândriei sale vazura.
Caci nici unul dintre oameni la furnica nu cata,
Când puterea sa-si arate, ea minunt nu înceta
Si, cu toata-a ei silinta, betisori de fân tragea
Sau vreo musca natarauca prinzând, iute împungea.
Dar în sfârsit obosita de zadarnice cercari,
Câinelui de lânga car, au zis: “Draga, nu te mieri
De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uita, orbi sunt pentru fapte mari;
Fiescare cu a sale: când la noi în furnicari
Toata furnica ma stie.”
Sunt si oameni ce viseaza
Ca universul întreg de dânsii se minuneaza;
Dar în furnicarul sau, ei numai cât figureaza.