La niste case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe feresti,
Pe lânga flori firesti,
Si cele prelucrate
De mâine omenesti.
Dar iata, nori s-aduna,
Cu fulgere lucind,
Si tunetul rasuna
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Îndreapta catre zei
Smerita rugaminte:
Ca sa opreasca ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplaceri;
Dar rugamintea lor au fost zadarnicita
Si ploaia cea pornita
De un racoare vânt
Se varsa pre pamânt,
Potoale sfera grea,
Verdeata înnoieste
Si firea dupa ea
Se pare ca zâmbeste.
Atunci si florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfatat miros;
Iar florile de fir, matasi si catifea,
Ce ruge înalta când ploaia se ivea,
De frumusetea lor lipsite si patate,
Au fost de pe feresti afara lepadate.
Talentului firesc de critica nu-i pasa,
Ea nu întuneca a lui gândiri frumoase;
Si numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.