— Sunt libera, am dreptul,
O cârtita zicea,
Pe sub pamânt cu-ncetul,
Sa scurm cât mi-ar placea.
Si cine poate oare de mine sa se lege,
Când eu ma cred în lege?
Prefac în tarna neagra pamântul sanatos
Si-l fac mosinoios...
— Eu! i-a raspuns ariciul, eu am de la natura,
Neîmpacata ura
Asupra tuturor ca tine vietati,
Ce zac în rautati.
Caci vad câmpie verde, de mâini de om ne-atinsa,
Cum tu o ai patat-o cu mult negre culori;
Vad iarasi o gradina de frumuseti cuprinsa,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Si pentru ce tu oare nu scormolesti gunoaie,
Ca sa lucrezi în ele cât vrei la mosinoaie,
Iar nu pamânt curat:
Cunoaste dar, ca dusman îti sunt neîmpacat...
Dupa asa cuvinte, ariciul iata, vede
Un mosinoi miscând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Si cârtita mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi cazusi pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot ca te-am patruns? —
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a raspuns.
— Ei fie! asta data te las în buna pace,
Ariciul îi rosteste, dar iata-ti hotarasc
Sa spui la ale tale: ce-i bun sa nu atace!
Sunt publicisti pe lume ce purure cârtesc.
(Si fabula aceasta chiar lor o daruiesc).
Ei cred ca au dreptate pe orice om s-atace,
Încât lor nu le place:
Dar totusi câteodata ariciul îsi gasesc.

Categoria: D

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 1037